Posted by 
Am dorit să scriu câteva rânduri despre amânarea psihoterapiei în urma vizitei la cabinet a unui bărbat de 65 de ani. Cu tristețe vă spun că a suferit de ejaculare precoce dintotdeauna. Niciodată nu s-a simțit bărbat cu adevărat.
A ținut să mă anunțe de la început că el nu are nevoie de terapie și a venit doar ca să facă tot ce este de făcut și să-i confirm că, de fapt, acesta a fost destinul lui și că oricum nu putea face nimic. Ca orice terapeut onest, am încercat subtil să-l fac să înțeleagă că e o distorsiune cognitivă modul cum gândește, că nu e normal să ne sabotăm viața, bucuria de a trăi. După 10 minute mi-am dat seama că nu are rost și că voi fi plătită doar pentru timpul pierdut și nu pentru calitatea terapiei. Sunt situații când confortul psihologic al persoanei, mai ales la o anumită vârstă, e mai important decât adevărul terapeutic. La finalul ședinței mi-a spus că e fericit că a făcut tot ce era posibil…
Oamenii, chiar dacă suferă cumplit, nu se adresează unui psiholog. Preferă la început ghicitoarea, vrăjitoarea, astrologul, preotul, medicamentele. De ce? Pentru că toate aceste variante nu îi „obligă” să ia atitudine și să schimbe ceva, să învețe ceva nou. Toate variantele te amăgesc că totul se va rezolva, că va fi bine, că timpul le va rezolva pe toate. Pentru unii suferința e un resort puternic de a începe terapia, pentru alții e un mod trist și nefericit de a-și plânge de milă. Nu de puține ori s-a întâmplat să inițieze terapia de fapt cel mai sănătos membru al familiei.
1.În topul motivelor pentru care se amână terapia, de departe conduce frica de schimbare, de necunoscut. Unii chiar încep terapia, dar pe parcurs renunță. Din experiență vă spun că pentru unii prima încercare se încheie cam pe la ședința 6. Începerea terapiei presupune deschiderea „cutiei Pandorei” cu emoțiile și sentimentele pe care am învățat să le ținem sub control. Psihoterapia va accesa furia și tristețea atunci când privim adevărul în față. Unele persoane chiar pot intra într-o depresie terapeutică, care nu e același lucru cu depresia de care știm cu toții. Mai mult, unii clienți, dacă se simt puțin mai bine, folosesc acest lucru ca pe o scuză convenabilă de a încheia terapia. Aceste persoane, de fapt, fără să știe se mint singure! În psihoterapie nu se pot produce modificări de structură ale personalității formate în copilărie. Persoana înțelege cum să gestioneze tot ceea ce îi produce disconfort și învață noi comportamente care trebuie repetate cu perseverență multe luni la rând. Dacă ulterior persoana nu e vigilentă și conștientă, va recade oricând va întâlni o persoană care „o va ajuta”.
2.Unele persoane amână terapia trăind cu speranța că timpul va rezolva problemele. E o cutumă perversă! Trecerea timpului accentuează problemele, unele cupluri, de exemplu, ajung la terapie când deja unul din cei doi s-a săturat, când relația este deteriorată puternic și e foarte greu și pentru terapeut să facă o rocadă. Se instalează niște tipare comportamentale încărcate de agresivitate care cu timpul fiecare le justifică. Resentimentele sunt atât de puternice încât se instalează o stare de lehamete și, fără să înțelegi corect situația, abia aștepți să se termine totul. Este de fapt o alegere proastă pentru că interesul era să-ți rezolvi TU problemele și nu partenerul. Pe noul drum ești TU cu TINE! Mereu același… Ideal ar fi ca un cuplu să vină la terapie de la primele neînțelegeri și nu când nu se mai poate face nimic spunând: „Am venit la terapie ca să nu spun că nu am făcut tot ce s-a putut face!” O scuză convenabilă…
3.O situație „inedită” este atunci când persoana dorește să nu mai trăiască la fel ca până atunci, dar în prezenta situație are o serie de avantaje pe care nu vrea să le piardă. De exemplu vreau ca soțul meu să mă respecte, dar eu prefer să trăiesc din banii lui, pentru că altfel nu m-aș descurca. Deși începe terapia, frica că va pierde beneficiile în urma faptului că s-ar putea să nu-i mai placă partenerul, o va determina să găsească tot felul de scuze: „Nu am timp o perioadă, nu stau bine cu banii, am alte priorități acum, voi reveni peste ceva timp…”
4.Că ne place să amânăm lucrurile la nesfârșit, se știe! Sunt persoane pentru care niciodată nu e momentul potrivit pentru terapie. Dacă până la Crăciun nu se rezolvă nimic… voi face o programare după Paște… apoi după ziua mea… încă e mic copilul… Principiul „niciodată nu e prea târziu, și mâine e o zi…” e un mod sigur de a-ți irosi viața în suferință.
5.Nu de puține ori sunt persoane care amână terapia sau o întrerup după câteva ședințe, dându-și seama că suferința le oferea o serie de avantaje. Da! Ai citit bine! Atunci când suferi și practic te identifici cu suferința ta, cei din jur vor deveni mai toleranți, mai binevoitori, ți se va acorda atenția după care tânjești de atât de mult timp. Dacă ești în formă toți se așteaptă de la tine să fii responsabil, să ai rezultate, să rezolvi problemele tale și ale celor din jur. De multe ori, la o privire atentă, constatăm somatizări de genul depresiei, atunci când o persoană nu mai face față situației în care se află. Fiind în suferință toți îi sar în ajutor, iar teama de a nu pierde beneficiile dobândite o determină să recadă mereu și mereu în această suferință psihică. Astfel dispare dorința de a se vindeca și persoana întrerupe psihoterapia deși începea să se simtă mai bine.
6.Deși s-a demonstrat științific că cea mai mare parte a bolilor, circa 80%, sunt de natură psihosomatică, ne este mult mai comod să dăm vina pe bagajul genetic și să nu ne recunoaștem tristețea, furia, frustrările. Din fericire s-a întâmplat minunea și din ce în ce mai des medicii, după evaluare, trimit pacientul la psihoterapie. Aceasta totuși nu e o garanție că pacientul va apela la psihoterapie și iau în râs sugestia medicului, găsindu-și scuze și amânând la nesfârșit întâlnirea cu psihologul. Deci, eu nu fac hipertensiune sau accident vascular cerebral pentru că se transmite genetic, ci pentru că am același comportament distructiv, agresiv, anxios, pe care l-am învățat de la părinții mei. Predispoziție există, dar hotărâtor e modul nostru de gândire și comportamentele aferente.
7.Primul pas hotărâtor pentru schimbare este conștientizarea și acceptarea problemei. Nu poți porni o schimbare dacă mereu găsești justificări pentru starea în care te afli, vrând să demonstrezi că tu știi mai bine cum stă treaba.
8.Pe fondul reactivității, a demonstrativității, persoana sună la psiholog sub impulsul de moment și nu pentru faptul că admite existența unei probleme. A doua zi furia trece și nu mai onorăm programarea. Dacă accesăm acest comportament de câteva ori, vom ajunge la concluzia că acesta ne e destinul și nu se poate face nimic. Ce covenabil! Aproximativ 30% din persoanele programate nu mai ajung, din păcate, niciodată la psiholog.
9.Când vii la psiholog pentru că au insistat alții sau poate te-au șantajat emoțional, șansele de reușită sunt minime. De obicei insistă cu vizita la psiholog persoana care este mai sănătoasă emoțional. Persoana care are probleme mai mari e atât de puternic implicată în starea sa încât nu poate fi conștientă de ceea ce i se întâmplă. O terapie reușită presupune ca persoana să vină din proprie inițiativă, conștientă de problema sa.
10.Atunci când persoana nu e hotărâtă pentru schimbare, în mod inconștient va găsi scuze pentru amânare, deși aceste scuze sunt plauzibile la prima vedere: nu am timp acum, e prea scump, când mă întorc din concediu, s-a îmbolnăvit copilul. Interesant este că, chiar atunci când spui clientului că îți va aduce banii când are posibilitatea, el va găsi imediat o altă scuză. Cât privește timpul, nu există lipsa acestuia ci prioritatea sau nu a terapiei. Dacă nu e o prioritate în viața ta, atunci mai bine nu te pornești pe acest drum.
11.Sunt clienți care vin la terapie cu scopul de a primi sfaturi cum să-i schimbe pe ceilalți. Aceste persoane, în general, au probleme cu tot ceea ce respiră în jurul lor: familia, prietenii, rudele, colegii, vecinii. Sunt situații când se așteaptă ca psihologul să creeze o coaliție cu acesta și să producă schimbări în partenerul de cuplu, de exemplu. Mai mult, atunci când văd că e cam greu cu terapia, acuză psihologul și partenerul de cuplu de coaliție împotriva lui. Nu e ușor să accepți că schimbarea începe de la tine, aceasta producând ulterior schimbarea în ceilalți.
12.Unii dintre noi, pentru că în copilărie ni s-a spus frecvent că nu suntem suficient de buni, că nu merităm iubirea celor din jur sau pur și simplu nu merităm să ni se îmtâmple lucruri bune și să fim bucuroși, în timp se formează un tipar comportamental nesănătos, de autodistrugere, de evitare a bucuriei și a stării de bine. Pe fondul vinovăției, fără să ne dăm seama, inconștient, ne autosabotăm bucuria, ne pedepsim, pentru a se confirma ceea ce știm despre noi. Bineînțeles aceasta se reflectă în toate domeniile vieții: profesie, relații, sănătate, financiar. Uneori, pentru a se simți confortabil, persoana va găsi vinovați pentru nereușitele sale. Mai mult, pentru a se răzbuna pe ceilalți și pentru a-i pedepsi, inconștient persoana face tot posibilul să eșueze. Un exemplu demn de luat în seamă este cazul când părinții impun, conștient sau inconștient, copilului să urmeze o carieră de care copilul nu e încântat. El poate susține că îi place ca să nu-și supere părinții, dar rezultatele în domeniu se vor lăsa așteptate.
Din păcate, toate situațiile menționate mai sus, nu sunt evidente pentru persoana în cauză, aceasta ducând în final la confirmarea amânării terapiei. Tot ceea ce poți face este că, dacă te recunoști într-una din situațiile de mai sus să te oprești puțin, să cugeți și să pui la îndoială că ai dreptate!
Psiholog clinician – psihoterapeut
Antoanela – Carmen Cogian
Copierea sau reproducerea fără menționarea sursei este strict interzisă!